vizualizeaza powerpoint
Municipiul Roman este aşezat în partea de vest a Podişului Moldovei, la mijlocul culoarului Siretului.
Vatra oraşului se desfaşoară la circa 3 km amonte de confluenţa celor două râuri, Moldova şi Siret.
Deşi atestat documentar la 1392, istoricii, au ajuns la concluzia că el este mult mai vechi. Documentele Vicariatului franciscan de la Kiev, menţionează la 1345 despre cele mai importante oraşe din Moldova: Siret, Chilia, Baia şi Târgul lui Roman.
El a fost întemeiat al un vechi vad al râului Moldova pe unde trecea marele drum comercial de pe Valea Siretului. Populaţia se compunea din puţini români, colonişti saşi, secui şi armeni.
Istoricul C.C. Giurescu scria că “Romanul a avut o populaţie amestecată, elementele etnice principale au fost românii, saşii, ungurii şi armenii. În secolele XV-XVI, se stabilesc evreii şi grecii iar în secolul al XVIII-lea, ruşii-lipoveni. În secolul al XIX-lea găsim şi un mic grup de rromi. Erau o structură etnică dar şi confesională.
Populaţia oraşului Roman, care era un rezultat al dezvoltării economice, îndeosebi industriale, a sporit de la 14.000 de locuitori în 1899 la 28.948 în 1930.
Populaţia cunoaşte o creştere şi după al Doilea Război Mondial, în perioada 1955-1989, rezultat al industrializării forţate şi mutării populaţiei rurale în mediu urban, ajungând în 1992 la 78.000 de locuitori.
Recensămintele sunt importante izvoare demografice, oferindu-ne aspecte ale demografiei, dinamicii populaţiei, structurii ei pe vârste, pe sexe pe naţionalităţi şi pe limbi materne. Problemele de demografie urbană din perioada de trecere de la feudalism la capitalism sunt deosebit de complexe, bucurându-se de o atenţie din partea istoricilor şi a staticienilor demografi.
Istoricul Gheorghe Retegan ne oferă un recensământ al populaţiei din Moldova la 1838 când existau 20 de oraşe, 14 târguri şi 3.584 de sate. Structura etnică: români – 364.000 de familii; 12.100 sârbi; 27.000 familii greci; 9000 familii evrei; 17.400 sălaşe de ţigani şi 4100 alţii.
Ştefan Pascu menţionează că la 1845 existau cinci oraşe importante în Moldova: Iaşi, Galaţi, Botoşani şi Bacău, un loc important ocupându-l Romanul. El ne prezintă structura social-juridică a populaţiei urbane din Moldova.
• Boieri – 2.40%
• Servitorime – 8.40%
• Clasa mai de jos – 41.72%
• Supuşi străini – 2.46%
• Slugi 18.40%
• Ţigani 3.20%
Evoluţia şi dinamica populaţiei urbane este deosebit de importantă. La 1859, 11.6% locuiau în oraşe, la 1900, 15.5%; la 1939, 21% din totalul populaţiei locuiau în oraşe iar în 1948, 24%. În 1956 a crescut la 34% pentru ca în 1980 să fie de peste 46%. De-a lungul istoriei, un rol important l-a jucat raportul dintre factorul populaţiei şi dezvoltarea economică, raport care şi-a pus amprenta asupra evoluţiei acestuia.
Convieţuirea tuturor etniilor cu populaţia majoritară a fost bună, nu s-au înregistrat fapte negative care să ducă la tragisme, populaţia majoritară, nu a adoptat o atitudine de exclusivism, naţionalism sau de intoleranţă faţă de celelalte minorităţi etnice.
Istoria antropologiei nu poate fi separată de cea a colonizării şi evanghelizării europene din secolul al XVI-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Într-un studiu antropologic, când desemnăm un grup de oameni care se diferenţiază fie subiectiv (condiţii de formare şi evoluţie în timp), fie obiectiv (limbă, religie, culoare), fie comportamental, sunt utilizaţi mai mulţi termeni: etnie, grup etnic, minoritate, comunitate şi chiar naţionalitate.
Considerăm că atât ruşii lipoveni, cât şi rromii (ţiganii) se apropie cel mai mult de caracteristicile unei comunităţi, deoarece creează impresia unei coeziuni puternice între membrii săi, fiind accentuată îndeosebi latura cultural-spirituală şi comportamentală. Dintre toate comunităţile neromâneşti care au alcătuit populaţia Romanului de-a lungul secolelor, acestea două s-au conservat şi s-au păstrat cel mai bine în timp, atât lingvistic, tradiţional dar şi numeric.
O călătorie în timp, vizează atingerea şi cunoaşterea altor zări. Identitatea a însemnat pentru comunitatea ruşilor-lipoveni, de-a lungul timpului şi mândrie, şi restrişte, şi umilinţe, şi demnitate, un adevărat complex existenţial. O grupare de oameni, migrată într-o altă zonă geografică, transmite localnicilor de acolo, cel puţin câteva elemente de noutate, dar şi împrumută de la aceştia din felul alcătuirii vieţilor materiale şi spirituale. În căutarea originii şi evoluţiei comunităţii ruşilor lipoveni, ne-am folosit de argumente istorice, etnografice, de argumente şi dovezi lingvistice etnice şi etnologice.
Biserica a constituit liantul acestei minorităţi; ruşii lipoveni supravieţuind tocmai prin credinţa puternic ancorată în morala creştină de rit vechi. Biserica este spaţiul spiritual în care ei se regăsesc şi îşi confirmă dezinteresat apartenenţa la această grupare etnică. Având propria lor biserică, au acel sentiment de încredere în ei înşişi, un sentiment al valorii grupului.
Religia a avut un rol esenţial în viaţa ruşilor lipoveni, a migraţiei lor în diverse ţări ale lumii, precum şi în România. Din recensământul efectuat atât de reprezentanţii comunităţii locale, se constată că numărul ruşilor lipoveni a crescut de la 40 de familii în 1871, la peste 200 de familii în 2007, numărul total de persoane fiind de 417. Deşi se ştie că un grup etnic, redus ca pondere şi aflat în mediu socio-cultural diferit de cel care din care provine, este expus unui proces de aculturaţie, comunitatea ruşilor lipoveni este în continuă creştere numerică, contribuind la dezvoltarea social economică a oraşului.
Articolul 4 al Constituţiei, precizează că: “România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică sau de origine socială. Statul român recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.
În spiritul articolelor din această Constituţie, se desfăşoară şi activitatea comunităţii ruşilor lipoveni din municipiul Roman care a desfăşurat o amplă campanie de revigorare a comunităţii locale, de păstrare a identităţii ruşilor lipoveni.
De aceea, comunitatea locală a organizat numeroase activităţi pentru păstrarea identităţii, datinilor, tradiţiilor, credinţei şi limbii lor.
Comunitatea ruşilor-lipoveni din municipiul Roman, sa constituit în data de 26 iunie 2004. Demersul pentru constituirea acestei comunităţi locale au fost începute încă din anul 2002, dar datorită unor neînţelegeri între membrii comunităţii, acest lucru nu a fost posibil. În vara anului 2004, la insistenţa şi intervenţia domnului Petru Ivanof, vicepreşedinte al Comunităţii centrale şi preşedinte al CRL din Iaşi, în data de 26 iunie 2004 cu sprijinul Comitetului de iniţiativă format din noul membru sa pus în discuţie înfiinţarea comunităţii locale din Roman (membrii comitetului de iniţiativă: Cărpuşcă Evsehnie, Alexa Petru, Sosoi Leonti, Cărpuşcă Nifiodi, Mifiodi Neculai, Galan Vasile, Cuprian Maxim, Pavlov Constantin, Cozma Mina).
A scrie despre comunitatea rromilor din oraşul nostru este o mare încercare, mai ales în contextul unui tip de aglomeraţie urbană şi de diversitate etnică, dar şi confesională. A te implica în a cunoaşte misterul unui univers închis, din care evadarea este rareori posibilă, înseamnă un efort deosebit, fascinant. Deşi ca în orice aglomeraţie urbană intervine acel fenomen de aculturaţie, de asimilare, de absorbţie, comunitatea rromilor din oraşul nostru a reuşit să-şi păstreze propria identitate.
Numeroşii călători străini care au trecut prin Moldova menţionează în diferite perioade de timp existenţa unor locuitori de etnie rromă dar şi sate cu ţigani care se aflau pe moşiile boierilor moldoveni, în robie. Ei menţionează cele trei mari categorii de robi ţigani: domneşti, mănăstireşti şi boiereşti. Ocupaţia lor era fie de fierari, olari, lingurari, vărari, dar şi muzicanţi. Boierii aveau pe moşiile lor, robi ţigani utilizaţi în repararea uneltelor agricole, la fabricarea cazanelor de ţuică dar şi la munca câmpului. Femeile lor erau folosite de soţiile boierilor în menaj şi creşterea copiilor, iar altele practicau ghicitul, descântecul, vrăjile etc.
În secolul al XIX-lea se dezvoltă acel curent ideologic liberal de emancipare a ţărănimii care făcea propagandă şi pentru eliberarea ţiganilor din robie. Primul care îi eliberează pe ţigani din robie înainte de apariţia legii a fost Ion Câmpineanu, din Ţara Românească, apoi din Moldova a fost poetul Vasile Alecsandri urmat de Mihail Kogălniceanu. Deşi legea de eliberare a ţiganilor din robie a apărut în 1843 în Moldova, şi 1847 în Ţara Românească au fost eliberaţi numai robii domneşti, iar legea de emancipare a tuturor categoriilor de ţigani a fost în 1862. După eliberarea lor din robie, autoritatea boierului faţă de comunităţile rromilor dispare, ele trebuind să se întreţină singure, să-şi asigure cele necesare traiului. Se constată o deplasare a numeroşilor rromi către oraşele care erau în plină dezvoltare industrială şi utilizarea lor în unele meserii necesare în procesul de industrializare: vărari, tencuitori, cazangii, zidari, fierari etc. Existau însă şi numeroase comunităţi nomade, aşa zişii ţigani corturari (căldărari) care se deplasau în toate zonele ţării.
În oraşul Roman, ţiganii se vor aşeza în partea de est a oraşului în cartierul numit Strada Nouă, ei provenind din satele: Slobozia, Bahna, Băhnişoara, sau din zonele mănăstirilor.
Unii dintre ei erau şi muzicanţi, fiind utilizaţi în petrecerile date de comunitatea majoritară a oraşului, alţi ţigani se numea zlătari, care se îndeletniceau atât cu meşteşugurile cât şi cu confecţionarea podoabelor preţioase de aur şi argint. Mai existau şi ursarii.
În timpul dictaturii antonesciano-legionară, au fost luate măsuri anievreeşti şi antiţigăneşti. Numeroase comunităţi nomade de ţigani au fost reţinute şi dirijate spre Transnistria din 1941, când România alături de Germania a atacat URSS. Numeroşi ţigani au murit în Transnistria ca urmare a deportărilor făcute.
În regimul comunist, ţiganii căldărari (corturari) au fost sedentarizaţi, fiind stabiliţi în Cartierul Muncitoresc (str. M. Viteazul) pe drumul spre Luţca, unde au fost obligaţi să-şi facă case şi să se emancipeze. Procesul de emancipare era necesar deoarece copiii lor trebuiau educaţi, învăţaţi carte, învăţaţi cum să se comporte în societate, căutându-se şi eliminarea unor practici negative din viaţa lor. Ei au trebuit să înveţe să comunice şi să convieţuiască în mod armonios şi paşnic cu populaţia majoritară.
Locuitorii de etnie rromă din municipiul Roman, locuiesc în trei mari zone: Strada Nouă (cartierul latin), Cartierul Muncitoresc şi Satul Olimpic. O mică parte a acestor locuitori care au avut condiţii prielnice dar şi interes din partea familiilor lor de a se emancipa (a învăţa carte, a învăţa o meserie, a socializa) s-au integrat şi s-au aşezat între locuitorii majoritari ai urbei. Fenomenul modernismului pătrunde tot mai mult în lumea comunităţilor de rromi, lucru de care ne dăm seama făcând o comparaţie a instruirii lor. Analfabeţi în proporţie de 98% în perioada interbelică, s-a ajuns prin programul de alfabetizare de după 1950 la un procent de 30% în 1970, 60% în 1980 şi peste 80% de ştiutori de carte în 1990. Obligativitatea învăţământului a determinat schimbarea mentalităţii comunităţilor de rromi privind educaţia moral colectivă în ansamblul unei aglomeraţii urbane, necesitatea unui serviciu permanent, necesar întreţinerii familiei (responsabilitatea tatălui).
Din rândul comunităţii rromilor, s-au ridicat încălcând vechile canoane ale organizării comunităţii, numeroşi oameni de valoare, muzicanţi, ingineri, profesori, doctori care şi-au adus şi îşi aduc aportul la dezvoltarea societăţii româneşti din oraşul nostru şi din ţară. Familii ca: Proboteanu, Argeşanu, Uţă, Udilă, Alexa, Creţu, Anghel etc au insistat pe educarea moral civică a copiilor lor integrând-i în comunitatea majoritar romaşcană şi românească. Diversitatea ocupaţiilor din secolele XVIII-XIX şi prima jumătate a secolului XX, începe să se disipeze şi începe adaptarea la ocupaţii noi din prezent. După ce industrializarea română a dat faliment după 1990, numeroşi rromi au migrat în străinătate în căutare de lucru.
În anul 2003 a fost înfiinţate , pe strada Teiului, fundaţiile „Pacea”, „Caritasul antonian” şi „Editura Serafica”. Din anul 2007, centrul umanitar „Caritasul antonian” a iniţiat proiectul social „A doua şansă” care este un program în favoarea acelor copii care au depăşit limita de vârstă pentru începerea şcolii şi nu au absolvit nicio clasă primară (nu ştiu nici să scrie şi nici să citească). Clădirea şcolii construită în anii 2006-2008 are patru clase cu câte 15 elevi de etnie rromă, cu vârste cuprinse între 12 şi 30 de ani. Din totalul copiilor şi tinerilor înscrişi, 75% sunt de etnie rromă şi 25% sunt români. Copii şi tinerii de etnie rromă provin din cartierul „satul Olimpic” şi din strada Nouă. Aceşti copii şi tineri beneficiază din partea Fundaţiei Umanitare Pacea de transport gratuit la şcoală, de o masă caldă pe zi şi de orele de curs prevăzute de programa şcolară.
După ce au fost amenajate spaţiile necesare (şcoală, săli de clase, grupuri sanitare, terenuri de sport, s-a primit Autorizaţia Inspectoratului Şcolar Judeţean Neamţ la 15 octombrie 2006. Acest program este în favoarea acestor copii care au depăşit limita de vârstă pentru începerea şcolii şi nu au absolvit nicio clasă primară.
„Şcoala de alfabetizare” este structurată în mod diferit de mersul normal al învăţământului primar. Este structurată pe şase ani de studiu. În primii doi ani de şcoală, sunt prevăzute patru nivele de şcolarizare care corespund, practic, celor patru clase primare (o clasă primară pe semestru). În următorii patru ani de şcoală sunt prevăzute gimnaziul şi SAM-urile (şcoli de artă şi meserii), astfel încât cei care absolvesc întreg demersul educativ să se poată integra fără dificultăţi în societate.
Şcoala funcţionează cu două clase de câte 15 elevi de etnie rromă cu vârste cuprinse între 12 şi 30 de ani.
De bunul mers al proiectului “A doua şansă” se ocupă îndeaproape întreg personalul fundaţiei umanitare “Pacea” un şofer, o asistentă socială, un mediator cultural, o bucătăreasă şi doi învăţători:
Fundaţia “Pacea” deocamdată acoperă salariile personalului şi cheltuielile legate de şcoală (cărţi, caiete), transport şi masă. Totalul susţinerii economice se ridică lunar la 2500 € şi deci anual 24.000-30.000€
Fundaţia “Pacea” pentru copiii preşcolari din satul Olimpic au înfiinţat şi o grădiniţă. Fraţii franciscani, angajaţi în acest proiect în favoarea celor săraci şi deseori uitaţi de societate, speră că vor reuşi în încercarea de “a-i salva” în mare parte pe aceşti copii.
Petru Flenchea
sadeste in noi speranta de mai bine.
