A renaște
la Roman
Azi este o zi de
sărbatoare pentru Adrian care împlinește 5 ani. Mama l-a sunat din Italia și a
spus că va veni curând. Au ajuns și dulciurile sale. Adrian trăiește în Roman,
în regiunea moldavă a României, împreună cu doi frățiori și tatăl, care și-a
pierdut piciorul scavând într-o mină din Petroșani. Mama, Crina, este menajeră
într-un oraș din Nordul Italiei. «Par fericiți, dar dacă intri în profunzime
există o tristețe care rămâne în tăcere» afirmă părintele Emilian, unul din
frații franciscani conventuali care lucrează în Centrul Social Sfântul Anton,
care a luat naștere din ruinele unei vechi ferme comuniste iar astăzi dedicat
carității, în orașul Roman. «În Centrul nostru primim mulți copii care suferă
de lipsa părinților, emigrați în străinătate pentru muncă. Facem cum putem mai
bine, dar știm foarte bine că un copil fără mamă este dezorientat, înfricoșat,
singur».
Altă față a medaliei
este sărăcia celor care rămân în țară cu slabe perspective de muncă. Precum
Maria, oligofrenică, care are mulți copii, trăiește într-o cameră, numai din
pensia de 500 de lei pe lună. Sărăcia are multe fețe, o știu foarte bine părintele
Emilian și confrații săi, însă când sunt implicați copii devine într-adevăr
dificil de suportat. De aceea printre preferați sunt cei mai mici, cei pentru
care Fundația Umanitară Pacea, emanată de la Sfântul Anton – instituită în 2000
de către Fr. Roberto Peretti, cu sprijinul Caritasului Antonian de la Padova -,
a înfăptuit în decursul anilor, zeci de inițiative de ajutorare: de la bunuri
de primă necesitate la cantină socială, de la încurajarea de a nu abandona
școala la formarea profesională, de la îngrijire medicală la îndrumare
psihologică.
O
istorie împărtășită
Zi de zi, tot mai
dificil, multe sunt fronturile si resursele tot mai limitate, și totuși privind
aceasta realitate franciscană cu ochii trecutului, chiar și puținul care se
face pare un miracol. «În °89, când a căzut comunismul, aveam 13 ani – povestește
părintele Emilian -: se asculta pe ascuns radio Europa Liberă și visam la
Occident. Catolicii nu puteau să profeseze credința lor, dar bisericile erau
pline duminică de duminică, lumea se ruga și în casă; pentru noi copiii uneori
era plictisitor, dar pentru părinți era o rază de lumină, speranța că Dumnezeu
nu ne abandonase». Libertatea în cele din urmă a venit, dar nu a fost fară
durere. «În Roman au fost multe industrii, dar toate erau raţionalizate: pâine,
ulei, făină, zahăr. Odată cu prăbuşirea regimului, s-au închis fabricile şi s-a
trecut de la raţiile alimentare, puţine dar sigure, la a începe totul de la
zero». A fost un șoc de nedescris din cauza căreia
mulți s-au pierdut, în timp ce cei mai
întreprinzători au căutat norocul în străinătate. «Nu
am fost pregătiți, după patruzeci de ani de comunism, să mergem pe picioarele
noastre. Am dorit libertate, dar nu știam de unde să
începem».
Un
șoc care nu a afectat, cu toate acestea, frații români, precum părintele
Pătraşcu, părintele Albert, părintele Demeter, acum în vârstă dar și reduși la
câteva persoane, iar după o lungă iarnă
comunistă: «Credeau că erau la sfârşitul misiunii lor – își aminteşte părintele
Emilian – însă au devenit drojdia Bisericii Catolice în acest oraș şi în celelalte
din Moldova. După ce a trecut prigoana regimului, au îmbracat din nou sutana,
au mers în întâmpinarea oamenilor, au deschis mai multe opere de caritate şi un
institut teologic. A fost o renaştere. Noi fraţii mai tineri suntem fructul
acelei perioade».
Oraşul Roman, la fel ca
alte oraşe din România, are astăzi, odată cu intrarea
în Europa, o discretă dezvoltare economică, dar în unele cartiere,
binecunoscute de confraţi, rata şomajului este încă ridicată, părinti sunt
imigranti, deseori lăsând bătrânii și copii acasă. Cei mai marginalizaţi sunt
copiii rromilor: «Ei trăiesc izolaţi în patru grajduri mari, împărţite în
camere mici, la trei kilometri de oras, fără apă curentă, canalizare şi
încălzire. Două sute de familii condamnate la sărăcie, împreună cu numeroşii
lor copii. Riscul este ca acaști copii să părăsească și școala, singura şansă
de a se salva. În acest scop am creat un serviciu de transport școlar, un
cabinet medical și o capelă». Angajamentul fraţilor merge mai departe până în
satele din împrejurimile oraşului, unde criza economică europeană mistuie
fragilitatea economică familiară. «Le ducem ajutoare materiale - ne spune
părintele Emilian - dar cel mai mult încurajăm părinţii să își trimită copii la
scoală».
Nu
există niciun proiect pentru copiii și familiile sărace în ultimii zece ani în
care Caritasul Antonian să nu fi colaborat. Ultimele două proiecte, privesc
restaurarea unui grajd și punerea în funcțiune a unei mici ferme de vaci pentru
lapte. «Aceastea ne-au ajutat să aveam mai multe resurse pentru proiectele noastre
de caritate, de a crea câteva locuri de muncă (la Centrul Caritas avem și o
mică făbricuță de bolțari) şi de a îmbunătăţi traiul celor mai sărace familii».
A
miza pe tineri
Dintre proiecte,
ultimul început este asistența psihologică pentru copii și adolescenți: «Am
deschis trei puncte de consultanță: unul în centrul nostru, unul în oraș și
unul la școala de stat, cu rezultate foarte bune».
Asupra adolescenților
frații investesc foarte mult: de la proiecte de alfabetizare pentru cei care au
depășit vârsta de a merge la școală până la cursuri profesionale: «adolescenții
sunt aceia care riscă cel mai mult să cadă în devianță și neadaptare – explică
părintele Emilian -, dar sunt de asemenea cei de la care foarte ușor se pot
obține rezultate foarte bune: e de ajuns să-i faci să înțeleagă că în spatele
nostru este foarte multă lume care se angajează sa-i ajute».
Multe mai sunt încă de
făcut, dar deja operele sociale ale fraților din Roman sunt o rețea de servicii
integrate, mereu mai profesionale, care dă de muncă unor laici și care
colaborează eficient cu instituțiile din teritoriu. O oază unită care este semn
de discontinuitate care demonstrează că a schimba este posibil. Un spațiu de
noutate care alimentează visele: «Odată – încheie părintele Emilian - era o
expresie: “Fie pâinea cât de
rea, tot mai bună e în țara ta”. Chiar dacă istoria recentă a
luat-o în altă direcție, eu visez ca în viitor, românii să rămână în România și
ca această splendidă Țară să poată într-o zi să îmbrățișeze proprii copii
împrăștiați în lumea întreagă».
Giulia Cananzi
